Ne naștem. 

Suntem bebeluși. 

Și când creștem, ni se spune să fim cuminți. Și cum să fim cuminți. 

Încercăm să ne jucăm, dar suntem atenționați să nu facem prostii. 

Și mai facem câte-o prostie, iar atunci suntem pedepsiți. Creștem cu frica de greșeală. 

La școală, suntem comparați cu ceilalți. Și ni se spune să luam note mari. 

Educatorii și învățătorii noștri sunt întrebați cum ne-am descurcat. 

Noi nu suntem întrebați niciodată cum ne-am simțit.

Și poate că am primi altceva de la părinții noștri, că afectivitate, stil de creștere, comportament și acțiuni, dacă și ei ar fi primit, la rândul lor, altceva… 

Însă din ceea ce primim, doar atât putem să dăm mai departe… 

Anii trec. Școala ne formează să învățam, să fim ahtiați după informație, mai puțin după simțire. 

Nu ni se predă să spunem ceea ce simțim – dimpotrivă, am fost învățați să ținem în noi. 

Nici să spunem când ne deranjează ceva – sau ce gândim, atunci când gândim, pentru că ni s-a zis să nu-i supărăm pe ceilalți. 

Niciodată nu ni s-a spus că putem să ne afirmăm, că putem să spunem ce simțim, ce credem, ce ne dorim și să o facem dintr-o energie frumoasă, fără o intenție rea, fără să fim greșit înțeleși. 

Așa am crescut cu frica de judecată. Cu teama să nu fim întrerupți. Mergând pe alegerea de a nu vorbi deloc decât să riscăm să nu fim înțeleși. 

Și am devenit preocupați de ceea ce spune lumea. 

Înfricoșați de teama de conflict. 

Poate am învățat de la părinți starea de sacrificiu. I-am văzut renunțând la dorințele lor, să ne ofere nouă timp. Din iubire. 

Însă nu am învățat altceva decât să ne sacrificăm, la rândul nostru dorințele, pentru copiii noștri. Iar ei asta vor vedea la noi, așa vor trăi și vor da mai departe. 

Anii de liceu s-au încheiat. La facultate am întâlnit oameni care au fost învățați la fel ca noi. Să nu-și arate emotile, trăirile, să nu se facă de râs, să fie serioși și să învețe mult, să lase distracția “pe mai încolo”, căci acum e importantă “școala”. Și “munca”. 

Și noi am ascultat, temându-ne să nu ajungem “ca ăla” sau “ca aia”. 

Înconjurați de oameni închiși în ei, care își blochează trăirile și refuza să-și arate vulnerabilitatile. Ca și cum noi am crede că ei nu au. Uneori, chiar credem. 

Doar că noi avem slăbiciuni. Asta știm despre noi. Asta ne face oameni. Vedem, însă, la ceilalți că sunt “tari”. Și ajungem să ne simțim vinovați.

Poate chiar incapabili. Îi vedem pe ei mai buni. 

Brusc ne trezim într-o relație. Sau în mai multe, pentru că prima nu rezistă. Nici a doua. Poate nici a zecea. 

Ne întâlnim cu o persoană care, printr-o actorie demnă de aplaudat, se comportă altfel decât e, de fapt. Și noi am învățat să facem la fel. Așa că îi arătăm și noi o altă figură a noastră. Diferită de cine suntem în realitate. 

Îi arătăm ceea ce credeam că i-ar plăcea să cunoască. Timpul trece și nu mai avem nici răbdarea, nici pasiunea în a păstra acea figură ireală pe chipul nostru. Pentru că ceea ce este în noi este mult prea puternic. Și, după câteva săptămâni sau câteva luni, ne arătăm așa cum suntem. Doar că, desi frumoși în interiorul nostru, cei de lângă noi văd altceva. Și nu ne cunosc. 

La rândul nostru, nici noi nu îi recunoaștem pe ei. 

Relațiile se distrug. 

Fie ele certuri sau îndepărtări mute, așa ne despărțim de oameni alături de care am fi putut să construim. Și nu reușim să ne conectăm cu adevărat cu cei din jurul nostru. 

Un iubit sau o iubită, colegi, vecini, cunoștințe. Ospătarul de la restaurant, paznicul clădirii în care intram des, tipul de la parcare, coafeza, fotograful… 

Dar cel mai mult contează în relația de cuplu. 

Omul alături de care vrei să-ți petreci întreagă viață. Alături de care să-ți întemeiezi o familie. Cu care să faci copii. Cărora să le dai… ceea ce ai învățat și tu. 

Uneori, privești viața și nu ți se pare mare lucru. Te întrebi ce să oferi unui copil. Ai și uitat, oricum, ce era, cum era sau ce-ți doreai când erai mic. 

Nimic rău sau invinuitor pentru părinții noștri. Au dat doar ce au primit și ei. Pe bunicii noștri îi vedem îmbătrânind, apoi plecând din viețile noastre. Parcă regretând că nu și-au dat voie să fie mai fericiți. 

Aproape de finalul vieții, vedem în ochii oamenilor regret. Timp pierdut în obsesii. Oportunități lăsate să treacă. La final, ne prinde înțelepciunea din urmă. Regretul că nu am avut curajul să trăim viața așa cum vrem noi, nu cum vor ceilalți. Că am muncit prea mult. Că nu ne-am manifestat emoțiile, nu ne-am exprimat convingerile, nu am păstrat mai mult legătura cu prietenii. 

Ne gândim că va veni o zi în care ne vom aminti de bunicii noștri. Și ne e teamă să nu simțim că nici noi nu ne-am dat voie să fim mai fericiți. 

Și, mai ales, dacă peste jumătate de oră ar fi un cutremur uriaș, pe cine ai suna acum să-i spui ce simți? Cui ai vrea să-i transmiți iubirea ta? Recunoștință pentru un anumit moment… sau pentru mai multe. 

Școala Vieții vindecă blocaje și traume din trecut, într-un mod blând și non-invaziv, reușind să te învețe, simplu și fără informații, doar prin trăire, așa cum nu ești obișnuit, tot ceea ce ți-a lipsit în anii de școală și de viață de până acum. Te pregătește, te însoțește în interiorul tău să descoperi cine ești cu adevărat, apoi îți dă forța și energia să pășești pe acel drum că un om nou, într-o viață în care lucrurile sunt mult mai simple, mai ușoare și mai frumoase.